baza de idei – baza de date

Sursa: Placerea de a nu citi 03 iun 2008 Money Express de Oana Pulpa

V-ati simtit ca un ”impostor” cand a trebuit sa mintiti ca ati citit o carte? Frustrat, cand ati fost nevoit sa recunoasteti ca nu ati citit-o? Inseamna ca ar fi bine sa cititi ”cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit”.

Publicata in 2007 in Franta si tradusa anul acesta in romana (Editura Polirom), cartea lui Pierre Bayard ar putea fi inclusa cu usurinta – daca aruncam o privire doar asupra titlului – in categoria cartilor motivationale. „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“ nu are, insa, nici o legatura cu tipul de carti mai sus-amintit. De ce? In primul rand, pentru ca nu este o colectie de sfaturi setate pe ridicarea moralului, care sa iti ofere infinite raspunsuri la intrebarea „cum sa…?“. Eseul lui Bayard este unul serios, care problematizeaza si teoretizeaza un fapt – necitirea cartilor – fara a oferi neaparat solutii si fara a transforma acest lucru intr-un handicap. Dimpotriva, incearca sa contracareze culpabilitatea de a nu citi. O face din pozitia de intelectual si de profesor universitar; pozitie care – spune el in prologul cartii – nu il priveaza de obligatia de a comenta carti „pe care, de cele mai multe ori, nu le-am deschis“.

Privire de ansamblu.
Pornind de la propriul exemplu si de la alte cateva din mediul universitar, Pierre Bayard demitologizeaza rolul intelectualului, afirmand ca, in randul specialistilor, „minciuna e generala“. Omul cultivat este, dupa Bayard, nu cel care citeste din scoarta in scoarta nenumarate carti, ci cel capabil sa aiba „o privire de ansamblu“ asupra cartilor, sa inteleaga corespondentele dintre carti la fel cum „un responsabil feroviar trebuie sa fie atent la raporturile dintre trenuri, la incrucisarile si corespondentele lor, si nu la continutul individual al unei garnituri“, sustine el in prima parte a cartii.

Ideea privirii de ansamblu este citata si dezvoltata de Bayard pornind de la personajul (bibliotecar) din cartea lui Robert Musil, „Omul fara insusiri“ (1930) care, desi iubeste cartile de care e inconjurat permanent, nu a citit aproape nici una. Exemplu care, din punctul de vedere al scriitorului, iti permite un lucru extrem de important: sa vorbesti fara dificultate despre orice carte, fara sa o fi citit macar. „Relatiile dintre idei conteaza mult mai mult, in domeniul culturii, decat ideile insesi“, spune Bayard, care e convins ca titlul sau coperta unei carti poate sa suscite mult mai multe imagini si impresii decat o face citirea efectiva. Cum spune bibliotecarul lui Musil: „Sa fii cultivat inseamna sa fii in stare sa-ti gasesti rapid reperele intr-o carte, iar asta nu implica o lectura integrala a cartii“.

Vinovății.
Bayard nu doar ca recomanda disimularea, dar considera ca minciuna este benefica pentru necititor: se poate detasa de un subiect pe care nu-l cunoaste, dar pe care il poate comenta facand trimitere la alte carti ale aceluiasi scriitor sau la cartile altor autori legate, prin subiect, de cea in cauza. „Nu am citit niciodata «Ulise» de Joyce si, probabil, nici nu o voi face vreodata“, marturiseste Bayard intr-unul din capitole. Ceea ce nu-l impiedica, insa, sa vorbeasca despre carte pentru ca, spune el, „sunt in stare sa o situez cu relativa precizie in raport cu celelalte carti“. In situatiile in care suntem nevoiti sa recunoastem ca nu am citit o carte, Bayard sugereaza ca trebuie sa ne sustragem oricarei culpabilitati. Lucru pe care necititorul il poate savura la maximum, mai ales ca, prin sinceritatea lui, ridiculizeaza ipocrizia interlocutorului, care poate nu a avut curajul sa recunoasca faptul ca nu a citit cartea. „Am fost surprins sa aflu cat de vinovati se simt cei care nu citesc. Cu aceasta carte („Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“ – n.r.) pot sa se scuture, insa, de aceasta vinovatie fara ajutorul psihanalizei“, declara Pierre Bayard anul trecut intr-un articol din „International Herald Tribune“.

Mituri răsturnate.
Bayard isi sustine teoria despre nonlectura cu exemple concludente legate de nume mari ale literaturii universale. Scriitorul simbolist Paul Valéry, de pilda, citea foarte putin sau aproape deloc. Fapt care nu l-a impiedicat sa aiba opinii precise fata de de autori pe care nu i-a citit niciodata. A facut acest lucru „cu un cinism calm“, dupa cum il denumeste Bayard, in omagiul adus lui Proust din „Nouvelle Revue Française“ (1923): „Desi cunosc abia un singur volum din marea opera a lui Proust, stiu foarte bine ce pierdere exceptionala au suferit Literele de curand“.

Chiar si pe scriitorul irlandez Oscar Wilde – cititor avid si cu o cultura vasta – il asaza in categoria marilor scriitori care sustin cu vehementa pericolele lecturii. Wilde recunoaste, de altfel, ca durata ideala de lectura a unei carti este de sase minute.

Scriitorul renascentist Montaigne se plange de inconvenientele lecturii din cu totul alt punct de vedere: cel al uitarii cartilor pe care le citesti: „Chiar daca sunt un om cu ceva carte, sunt unul care uita tot“, scria el in „Eseuri“ (1588). Pentru Bayard asta ar insemna un motiv in plus sa te eschivezi de la citirea unei carti sau sa intelegi, macar, ca orice lectura nu produce decat „o cunoastere fragila si temporara“.

Concluzii.
Modalitatile semnalate si incurajate de Bayard in cartea sa, care sunt legate de necitirea cartilor, de rasfoirea lor – liniara (cand citesti cartea pe sarite de la inceput la sfarsit) sau circulara (cand te plimbi haotic prin carte incepand de cele mai multe ori cu sfarsitul) –, sunt pur si simplu tertipuri prin care autorul combate vehement vinovatia de a nu citi. Scriitorul considera ca este vital sa renuntam la imaginea ideala de „cultura fara fisuri“ si sa stergem pentru totdeauna granitele dintre lectura si nonlectura. Toata aceasta apologie a nonlecturii pe care o face Bayard este, insa, contracarata cu usurinta de cel care-i citeste cartea pana la capat si care ii rastoarna, astfel, intreaga teorie. Asta este, cu siguranta, ceea ce si-a propus de fapt si scriitorul: „Imi doresc ca oamenii sa invete sa traiasca cu carti. Vreau sa ii ajut sa-si organizeze propriul drum prin cultura“, marturisea el pentru „International Herald Tribune“. Daca eseul „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“ este, pana la urma, doar o jonglerie prin care Bayard nu vrea decat sa-si castige cititorii, atunci i-a reusit din plin. Odata ce ai inceput sa citesti cartea nu poti sa o lasi din mana.

Profesor de literatura franceza la Universitatea din Paris, psihanalist si semnatar al unor importante studii literare, Pierre Bayard este, in acelasi timp, unul dintre putinii scriitori care teoretizeaza beneficiile nonlecturii.

1. SIMILITUDINI. Rolul de „iconoclast“ (impotriva cultului cartii, in acest caz) pe care si-l asuma Bayard se regaseste si in alte carti ale sale: „Enquête sur Hamlet. Le Dialogue de sourds“ (2002) si „Comment améliorer les ouvres ratées?“ (2000) in care examineaza esecul cartilor unor autori precum Proust, Joachim du Bellay sau Marguerite Duras.

2. BEST-SELLER. Lansat in 2007 la Editura Minuit, din Paris, si un an mai tarziu la Editura Granta (New York), eseul „Cum vorbim despre cartile pe care nu le-am citit“ a devenit best-seller in Franta si Statele Unite – unde au fost vandute aproximativ 20.000 de exemplare in doar trei saptamani de la lansare.

3. BIBLIOTECILE LUI BAYARD. Cartile pot fi incadrate in trei mari categorii, sugereaza eseul lui Pierre Bayard: a) biblioteca colectiva – ansamblul tuturor cartilor importante ce definesc, la un moment dat, o cultura; b) biblioteca interioara – cartile care definesc personalitatea fiecaruia; c) biblioteca virtuala, care presupune orice tip de discutie (in scris sau oral) despre carti.